miercuri, 17 septembrie 2014

Totul se leagă



În urmă cu 18 luni am decis să mă mut la sat. Am avut acestă posibilitate și nu am ezitat să aleg locul de unde au plecat bunicii noștri pentru un trai mai bun în prăfuitul oraș. Odată obișnuit cu liniștea cătunului, poți pune în aplicare sloganul celor de la Hornbach și chiar găsești mereu câte ceva de făcut. Aerul e respirabil și nu are gust de cauciuc, zilele sunt mai scurte, oamenii mai gospodari, alteori cam bețivi, dar este un pachet complet și foarte sincer al societății.

Comparațiile ar putea curge la nesfâșit dar nuasta este scopul acestor rânduri.
La sat am început să gândesc liber, să mă bucur de viață mai mult și atunci când nu am net sau curent. Ulița aia m-a învățat să am grijă de o pisică neagră și 2 căței puricoși. Stelele alea m-au făcut să contemplez la probleme existențiale din hamac. Glia aia m-a făcut să pun mâna pe o sapă și să îmi aduc aminte ce gust ar trebui să aibe mâncarea. Ea mi-a adus aminte că bio este un cuvânt folosit doar la oraș. Toate aceste lucruri te fac să fi mai prezent în viața ta, să te apropii de natură și de cursul său firesc. Așa am învățat cu voioșie cum se taie un lemn, cum se aprinde focul în sobă, cum se dă la zăpadă pentru un workout complet.

Sunt unul din milioanele de tineri crescuți la bloc, de aceea am avut nevoie de timp pentru a mă..aclimatiza. Personal cred că viitorul nostru este acolo, în acele sate aproape pustii, cu grădini nelucrate și drumuri neasfaltate. Acolo avem loc și rost noi cei tineri. Cred că încet încet lumea își întoarce capul către adevăratele valori, către ce însemnă un trai sănătos și spre buna cuvință a bunicilor noștri. Scopul nostru pe acest pământ este de a învăța din greșelile lor, de a duce mai departe acel car cu boi.

Poate am uitat prea repede și prea ușor ce anume însemnă armonie și valori. Poate ne-a luat cam mult să redescoperim asta, dar timpul nu este pierdut. Orașele astea ne-au crescut sălbatic, cu mult zgomot, cu susul în jos la adăpostul celor 4 pereți. Poate tot datorită orașului am realizat că trebuie să migrăm spre acele locuri pustii, în care doar bătrânii mai fac umbră.
Acele locuri ce pot oferi o masă și o casă strașnică, la un preț modic. Acele locuri din țara asta minunată ne pot oferi esența comunităților funcționale de odinioară și tind să cred că nu sunt singurul care crede aceste lucruri. În inima multor tineri zvâcnește un dor de întoarcere la străbuni.

Avem know-how-ul și tehnologia necesară acestei schimbări radicale. Devenim to mai puțini ca nație și cred că ar fi momentul oportun unei astfel de schimbări.

Gândiți-vă la pruncii noștri, zburdând printre grâne, nu printre sonde de exploatare a gazelor de șist. Gândiți-vă la  copiii noștri când vor vizita Roșia Montană ca obiectiv turistic și nu zona în care se face minerit pe bază de cianuri. Gândiți-vă că un val pozitiv trebuie să pornescă de undeva și cred că suntem în stare să îl pornim, să deschidem ochi, să descrețim frunți, să oblojim răni adânci. Va fi mult de lucru, dar speranța îmi dă o stare ce aș vrea să răzbată în sufletul fiecăruia când va trece pragul casei sale, de la țară.

marți, 11 februarie 2014

Firește despre Firenze


Florența e un loc aparte și nu trebuie să vă spun eu asta. De curând am avut ocazia să vizitez acest frumos oraș deosebit. Am ajuns acolo datorită unor prieteni generoși și avizi de cultură. Pe scurt, acest oraș a avut un impact puternic asupra mea. Am descoperit leagănul civilizației europene din evul mediu și renaștere. Acest oraș a reușit să schimbe lumea în care trăim și modul în care o înțelegem.
Să uităm de Nobel și alte cele, Florența a avut atâtea personalități marcante încât nu e de mirare ce a reușit să arate întregii lumi acum jumătate de mileniu. Fiecare piatră are o istorie a ei, fiecare colț o însemnătate, iar David cel din marmură e grandoarea absolută materializată tridimensional. In săptămâna cât am stat în Toscana, am avut ocazia să înțeleg cam ce ia inspirat pe acei oameni, pe cei mai mari artiști ai planetei. Dealurile alea între două mări au ceva în plus față de struguri și măslini. Au grație, cultură personală cultivată, drumuri înguste și steme din crini.Cum nu mă pasionează consumerismul metropolelor am încercat mai mult să privesc la ce ne-a lăsat trecutul, la seriozitatea fețelor ancorate pe statuile din piațetele acestui oraș. E un mare puzzle cultural acest oraș și nu vă voi obosi cu numele locurilor pe care le-am vizitat,nu! Există hărți și internet pentru asta. Un furnicar ce atrage mii de turiști și kitsch-uri de 2 bani pe toate străzile.
Pe scurt am văzut locul de unde a plecat cel ce a descoperit America, acel continent fiind botezat dupa numele sau cel mic, de unde au plecat ideile capitalismului, superlativul în orice dimensiune artistică și cele mai mari revelații astronomice.

În compania unor prieteni deosebiți, în cursul unor zile udate din belșug cu bere, am fost absorbit în deja ultracunoscutul peisaj toscan. Auguri!

miercuri, 15 mai 2013

Nicaieri catre fratele sau prezent


Imi adunam grabit vorbele dintre dinti cand am vazut cum ma incolteau cainii vorbelor din alte guri spurcate Erau porniti si furiosi pe ceva ce uitasem cum ar trebui sa fie simtit, sentimente de care uiti, si te bucuri ca le uiti. Imi aduc aminte cum anumite frici au fost pur si simplu uitate cu tot cu reflexele lor, sterse de tot din maimuta mea. Ma bucura starea, iar paranoia o tineam bine in lantul batut adanc in constiinta, nu mai era loc de temeri, de jumatati de masura. Era un sentiment nou care ma incerca, care imi dadea tarcoale si zambind imi dadeam seama ca lipsa de reactie este insasi reactia normala. Ridicolul l-am acceptat ca fiind normal si am mers cu pasi drepti numai inainte. Ridicolul meu e cel mai docil animal de casa pe care l-am avut vreodata, pana si cand ma contrazice are un zambet pueril. Nu pot sa ma supar pe el, sa il dezamagesc, pana la urma ne completam unul pe altul. In momente de solitudine imi rasadesc concepte de mult abandonate si ma regasesc cu acel eu, care rar se arata.
Mie dor de el, de mijlocul ce emana o stare greu de descris in cuvinte. De acel moment in care redevii tu, pentru cateva minute cred ca avem nevoie mai des de asa ceva. Apoi ma scarpin. 
De un strop de sinceritate (din pacate dobandita) am avut mereu nevoie pe culmile unei “vieti” pe care din mers incerc sa o inteleg si sa ii dau un rost. Incet, timpul a inceput sa imi cristalizeze gandurile, nazuintele, sa le scoata odata afara, caci nu e un timp mai propice decat acum. Am asteptat prea mult, am scris de pre multe ori pe servetele, am desenat urat de nenumarate ori. A sosit timpul sa fac ce imi zicea ecoul codrului, sa imi urlu acea voce interioara, caci de prea mult timp mi-am inghitit vorbele. Ce rau se poate intampla, la cate julituri am in genunchi, am si uitat cum e sa privesti in urma.
Ma trezisem  brusc in luminisul pe care l-am pierdut, dar pe care il simt mereu aproape de mine, de sufletul meu.Acolo am aflat ca framantarile existentiale sunt besina inodora a unui vegetarian si nu are rost sa ma imbrac sobru cand nu am absolut nimic demn de luat in serios. Imi gasisem scara in luminis, cu cateva stinghii rupte si vai de ea, dar inca dreapta, stralucind zvelta si indreptata catre nicaieri. Cu talpile goale incepusem sa o urc frenetic, fara sa realizez, ca are un numar mare de trepte pe care oricum nu le puteam quantifica.
Noroc ca m-a ajuns din urma ridicolul, care cu dintii sai cariati a reusit sa ma potoleasca, mi-a adus aminte ca  scara exista doar daca ma gandesc la ea. Am ras isteric pana cand …. m-am trezit transpirat.

miercuri, 6 februarie 2013

Nihil sine io


Citește până la capăt, nu o să te critic, deși ochiul tău criptic s-a împiedicat unpic. Uite-te la tine, dar promite-mi că de mai multe ori, iar când vei găsi copilul trădat din oglindă spune-i că tu ai să cobori. La prima  abatere nu mai avem ce discută despre vreme, tv sau alte acareturi pe care m-am săturat să ți-le înșir.Nu sunt pus aici degeaba iar în tramvai îmi e rece, du-mă oriunde dar măcar fi tu.
Sunt conștiința ta , dar numai astazi, numai pentru câteva minute și de aceea doresc să îți aduc aminte că  eu nu te-am uitat, nu sufăr de Alzheimer iar  în caz că nu te-a anunțat oglinda, află că ai pus ceva kile pe tine.Sunt aici să te ajut, așa că pentru binele tuturor încercă să fi cât mai sincer, să minți cât mai puțin, pentru că m-am săturat până peste cap să mă fac că nu mai găsesc acele vorbe ce nu îți fac cinste. Am vorbit cu ficatul tău și să știi  că s-a ramolit , era să nu îl mai recunosc. Mult nu o mai duci în halu ăsta și a...apropo, mai încercă să mergi și pe jos,măcar de dragul parcurilor. Ador cum citești cărți dinacestea moderne cu mult substrat. Mă surprinzi! În corpul ăsta în continuă expansiune, când respectul față de sine ți s-a evaporat, încă mai există speranță, esența rezonează putenic la chemarea ta lăuntrică. De aceea îți sugerez să îți hrănești ideile cu experiențe, să stai aproape de natură și de sunetul ei veșnic, să stai mai aproape de tine căci mie îmi e tot mai greu să o fac.

joi, 31 ianuarie 2013

ZI ZI POP




E prima zi cu soare dupa mai bine de zece zile de negură, după zile ce au părut fără sfârșit și lipsite de început.În timp ce mă scărpinam uitându-mă la la steaua noastră cea de toate zilele mi-am adus aminte de fractali, de scamele de pe retina, de modul în care razele astea fixează calciu, în oasele mele ce au acumulat grăsimi. Scuip rușinat pe trotuar, asigurându-mă că nu ma văzut nimeni. Observ că trotuarele astea toate sparte încep să se zvânte încet de bocanci ponosiți, de tonele de sare ce  le-au înghițit, că poate au scăpat de toate lopețile ce le-au tot barberit. Simultan realizez că suntem dependenți de soare și beneficiile sale. Că ridichiile nu se fac cum bați tu din palme, că ideile acestui text au fost rând pe rând uitate și probabil mi-e foame. Dar asta nu are nici o legătură de pătrunjel cu faptul că puțini au ajuns să citescă până aici.

marți, 29 ianuarie 2013

Respiră, mâine va mirosi mai rău!


De ce eu și nu altă data, de câte ori tu și nu altă fată? Carne de sezon asezonată cu păreri de rău mă sperie, de aceea am renunțat la oglinzi și  lapte de soya. În timp ce imi citeam ziarul ce duhnea a plumb, privind tâmp printre litere, mi-am dat seama de nereușitele vieții de zi cu zi. Sunt sătul deja de uzualele eșecuri, de grimasele altora pe care le imit. Mă simt neajutorat dat totuși  găsesc comic faptul că deprindem gesturi și mișcări din jungla de beton pe care am denumit-o bizar: casă.
Apoi aud ring-tonuri pițigăiate în parc și damfuri de Brut verde emană din mozol. Sigur ți-ai repetat în minte acest cuvânt ce te face să te simți tânăr și plin importanță. Doi cocoșei născuți în zodia balanță se hotărăsc să își rezolve socotelile  prin scrabble.
Așa o facem și noi, numai că pasărea simbol pentru certurile noastre colorate isteric este papagalul. Cu penaj multicolor sau jumulit cu umilință de principii. Da! Te-ai regăsit într-o oarecare măsură! iar dacă tot ai citit până aici, îți aduc aminte că trăim o singură viață, nu 2 , nici 7. Una și bună! sau rea, scurtă sau luuuuungă și plină de rahat. Așa că ridică ochii ăia către cer și urmează soarele. Ne vedem în parc!