Imi adunam grabit vorbele dintre dinti cand am vazut cum ma
incolteau cainii vorbelor din alte guri spurcate Erau porniti si furiosi pe
ceva ce uitasem cum ar trebui sa fie simtit, sentimente de care uiti, si te
bucuri ca le uiti. Imi aduc aminte cum anumite frici au fost pur si simplu
uitate cu tot cu reflexele lor, sterse de tot din maimuta mea. Ma bucura starea,
iar paranoia o tineam bine in lantul batut adanc in constiinta, nu mai era loc
de temeri, de jumatati de masura. Era un sentiment nou care ma incerca, care
imi dadea tarcoale si zambind imi dadeam seama ca lipsa de reactie este insasi
reactia normala. Ridicolul l-am acceptat ca fiind normal si am mers cu pasi
drepti numai inainte. Ridicolul meu e cel mai docil animal de casa pe care l-am
avut vreodata, pana si cand ma contrazice are un zambet pueril. Nu pot sa ma
supar pe el, sa il dezamagesc, pana la urma ne completam unul pe altul. In
momente de solitudine imi rasadesc concepte de mult abandonate si ma regasesc
cu acel eu, care rar se arata.
Mie dor de el, de mijlocul ce emana o stare greu de descris
in cuvinte. De acel moment in care redevii tu, pentru cateva minute cred ca
avem nevoie mai des de asa ceva. Apoi ma scarpin.
De un strop de sinceritate (din pacate dobandita) am avut
mereu nevoie pe culmile unei “vieti” pe care din mers incerc sa o inteleg si sa
ii dau un rost. Incet, timpul a inceput sa imi cristalizeze gandurile,
nazuintele, sa le scoata odata afara, caci nu e un timp mai propice decat acum.
Am asteptat prea mult, am scris de pre multe ori pe servetele, am desenat urat
de nenumarate ori. A sosit timpul sa fac ce imi zicea ecoul codrului, sa imi
urlu acea voce interioara, caci de prea mult timp mi-am inghitit vorbele. Ce
rau se poate intampla, la cate julituri am in genunchi, am si uitat cum e sa
privesti in urma.
Ma trezisem brusc in
luminisul pe care l-am pierdut, dar pe care il simt mereu aproape de mine, de
sufletul meu.Acolo am aflat ca framantarile existentiale sunt besina inodora a
unui vegetarian si nu are rost sa ma imbrac sobru cand nu am absolut nimic demn
de luat in serios. Imi gasisem scara in luminis, cu cateva stinghii rupte si
vai de ea, dar inca dreapta, stralucind zvelta si indreptata catre nicaieri. Cu
talpile goale incepusem sa o urc frenetic, fara sa realizez, ca are un numar
mare de trepte pe care oricum nu le puteam quantifica.
Noroc ca m-a ajuns din urma ridicolul, care cu dintii sai
cariati a reusit sa ma potoleasca, mi-a adus aminte ca scara exista doar daca ma gandesc la ea. Am
ras isteric pana cand …. m-am trezit transpirat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu