joi, 28 iunie 2012

Odă infinit de scurtă



Am învaţat sa mă simt mic când m-am uitat la soare
 Mi-am amintit  că suntem negrul de sub unghie al unui univers ,..şi-am râs.. isteric şi de mai multe ori.
Cioplit stângaci , ca mamiferă arătare
Nu m-am ascuns la umbră să-mi apăr moral natura muritoare.
sunt un fir de nisip spaţial dus de o pală de vânt către...ce vreau eu, pentru că orice destinatie mi-aş imagina , incet  as parasi-o.
 Suntem lapte din noianul sfânt al vremii, si numai viermii vor ramâne după noi,
să nu ne temem că existenţa noastră va fi ştrearsă complet de pe pământ.
Ridicăm statui, pupăm cruci, jalnic gândim spre nemurire.
Ca norod am adunat prea multe frici, prea mult ne-am complicat esenţa,
 prea puţin mai simţim, în timp ce vorbim mult.
Timp e un tip draguţ dar nu iartă pe nimeni, poate mai avem timp să mai gândim,
pentru noi si nu ce altul spune, opinia ta nu mai contează, e în gunoi.
Laureaţi ai efemerelor senzaţii, câini obosiţi ce latră numai: MINŢI!
Prea ruginit gândesc destule minţi măreţe, prea de pe jos ne-am învaţat să fim.
Prea multa media şi prea tendenţioasa, prea multă interacţiune ce nutreşte vanitoase firi.
Prea gârboviţi de soarta care trece, iar noi rămânem muţi in cadre precum sfinţi.
Prea depărtaţi de steaua ce dă viaţă şi al noianului ticsit de suferinţi.