miercuri, 17 septembrie 2014

Totul se leagă



În urmă cu 18 luni am decis să mă mut la sat. Am avut acestă posibilitate și nu am ezitat să aleg locul de unde au plecat bunicii noștri pentru un trai mai bun în prăfuitul oraș. Odată obișnuit cu liniștea cătunului, poți pune în aplicare sloganul celor de la Hornbach și chiar găsești mereu câte ceva de făcut. Aerul e respirabil și nu are gust de cauciuc, zilele sunt mai scurte, oamenii mai gospodari, alteori cam bețivi, dar este un pachet complet și foarte sincer al societății.

Comparațiile ar putea curge la nesfâșit dar nuasta este scopul acestor rânduri.
La sat am început să gândesc liber, să mă bucur de viață mai mult și atunci când nu am net sau curent. Ulița aia m-a învățat să am grijă de o pisică neagră și 2 căței puricoși. Stelele alea m-au făcut să contemplez la probleme existențiale din hamac. Glia aia m-a făcut să pun mâna pe o sapă și să îmi aduc aminte ce gust ar trebui să aibe mâncarea. Ea mi-a adus aminte că bio este un cuvânt folosit doar la oraș. Toate aceste lucruri te fac să fi mai prezent în viața ta, să te apropii de natură și de cursul său firesc. Așa am învățat cu voioșie cum se taie un lemn, cum se aprinde focul în sobă, cum se dă la zăpadă pentru un workout complet.

Sunt unul din milioanele de tineri crescuți la bloc, de aceea am avut nevoie de timp pentru a mă..aclimatiza. Personal cred că viitorul nostru este acolo, în acele sate aproape pustii, cu grădini nelucrate și drumuri neasfaltate. Acolo avem loc și rost noi cei tineri. Cred că încet încet lumea își întoarce capul către adevăratele valori, către ce însemnă un trai sănătos și spre buna cuvință a bunicilor noștri. Scopul nostru pe acest pământ este de a învăța din greșelile lor, de a duce mai departe acel car cu boi.

Poate am uitat prea repede și prea ușor ce anume însemnă armonie și valori. Poate ne-a luat cam mult să redescoperim asta, dar timpul nu este pierdut. Orașele astea ne-au crescut sălbatic, cu mult zgomot, cu susul în jos la adăpostul celor 4 pereți. Poate tot datorită orașului am realizat că trebuie să migrăm spre acele locuri pustii, în care doar bătrânii mai fac umbră.
Acele locuri ce pot oferi o masă și o casă strașnică, la un preț modic. Acele locuri din țara asta minunată ne pot oferi esența comunităților funcționale de odinioară și tind să cred că nu sunt singurul care crede aceste lucruri. În inima multor tineri zvâcnește un dor de întoarcere la străbuni.

Avem know-how-ul și tehnologia necesară acestei schimbări radicale. Devenim to mai puțini ca nație și cred că ar fi momentul oportun unei astfel de schimbări.

Gândiți-vă la pruncii noștri, zburdând printre grâne, nu printre sonde de exploatare a gazelor de șist. Gândiți-vă la  copiii noștri când vor vizita Roșia Montană ca obiectiv turistic și nu zona în care se face minerit pe bază de cianuri. Gândiți-vă că un val pozitiv trebuie să pornescă de undeva și cred că suntem în stare să îl pornim, să deschidem ochi, să descrețim frunți, să oblojim răni adânci. Va fi mult de lucru, dar speranța îmi dă o stare ce aș vrea să răzbată în sufletul fiecăruia când va trece pragul casei sale, de la țară.